M-am oprit asupra acestei întrebări deoarece simt nevoia de a explica acest termen, „calendar”. El provine din grecescul „kalo” - a chema, a convoca, precum și din latinescul „kalende”. Romanii indicau prin calendarul lor prima zi a lunii, când toți cetățenii erau chemați pentru a li se comunica hotărâri și lucruri de interes general. „Calendarul este, de fapt, un act de interpretare filozofică și religioasă a timpului.” („Orthodoxia”, Revistă de gândire şi spiritualitate ortodoxă, An III, Aprilie 2004, Nr.12, p.21). De asemenea, calendarul este, sau mai bine zis, a fost propriu diferitelor popoare, datorită diversității culturale.

Datorită faptului că înțelepții romanii erau mai superficiali în ceea ce privește calculele astronomice, împăratul ilustru Caius Iulius Cezar (100 î.Hr. - 44 î.Hr.), fiind într-o vizită în Egipt, a ordonat astrologului alexandrin Sosigene să realizeze un calendar demn de măreția poporului roman și egiptean deopotrivă. Sosigene a pus la punct, în anul 45 î.Hr. calendarul Sothic al egiptenilor, ce împrumuta anul solar de 365 de zile și 6 ore. După calculele lui, „anul său calendaristic a format perioade de câte 4 ani, în care 3 erau ani obișnuiți de 365 de zile, iar unul avea 366 de zile și se numea bisect”. („Tradiţia Ortodoxă”, Nr.7. p.16). Acest calendar a și fost numit Iulian, datorită faptului că a fost întocmit pe vremea și din inițiativa împăratului Iulius (Iulian). El a fost introdus la 1 ianuarie 45 î.Hr. Astfel, calendarul de care se servește astăzi toată lumea creștină și multe popoare civilizate necreștine este de origine păgână (romană).
Totuși, calendarul Iulian avea câteva imperfecțiuni, deși era orientat spre anul astral. Acesta rămânea în urmă cu 9 minute și 1 secundă, dar Sosigene realizează o armonizare între anul astral, care nu este altceva decât intervalul de timp în care soarele face o rotaţie în sfera cerească, între stelele imobile cuprinzând 365,2564 de zile şi cel tropic sau astronomic care constă în intervalul de timp în care pământul face o rotaţie completă în jurul soarelui respectiv 365 de zile, 5 ore, 48 de minute şi 45-46 de secunde.
Astfel, Sosigene a ținut cont de concepția dumnezeiască ce este menționată la Facere (1. 14-15), pentru că acest calendar a fost întocmit ținându-se cont de cele trei cele trei obiecte astronomice principale – soarele, luna şi stelele, deci este considerat un calendar biblic autentic.
Calendarul Iulian înregistra deci 365 de zile şi 6 ore şi neglija o diferenţă mică de 11 minute şi 14-15 secunde pe an. De aceea anul calendaristic era de fapt mai lung decât cel astronomic şi rămânea în urmă în fiecare an. Este de observat că într-o perioadă de 128 de ani, această mică diferenţă se ridică la o zi.
Această diferență s-a resimțit în data Paștelui, dar a fost rezolvată cu aportul Sfinților Părinți, insuflați de Duhul Sfânt, la Primul Sinod Ecumenic, de la Niceea în anul 325, care au hotărât ca şi pe viitor data echinocţiului de primăvară să fie 21 martie, cu toate că Sosigene, în urma cu 384 de ani o fixase la 24 martie.
Astfel a trăit lumea europeană, vreme de aproximativ 1600 de ani, de când a fost lansat acest calendar și până în secolul al XVI-lea, fără nicio tulburare și abatere.

Ceea ce a dus de fapt la apariția acestui calendar a fost Marea Schismă din 1054, când Ortodoxia s-a salvat și s-a izolat de inovațiile eretice ale apusenilor. Astfel, Bizanțul a rămas păstrătoarea Sfintelor Canoane, iar ereticii apuseni au încercat încă de atunci să strice aceste sfinte așezăminte prin cruciade și prin prozelitism, precum și prin alte metode, care mai de care mai subtile și mai mârșave.
Iată că în secolul al XVI-lea, „Sfântul Părinte” Grigorie al XIII-lea s-a gândit să „corecteze” discrepanța dintre calendarul Iulian și anul solar. Acest papă îl convoacă pe astronomul Luigi Lilio să verifice diferența și să poată reface calendarul. Astfel, ziua de 5 octombrie a devenit 15 octombrie, deci s-au adunat 10 zile, însă aceste zile rămăseseră în urmă doar de la Sinodul I de la Niceea, nefiind luate în seamă și întârzierea de la crearea calendarului până în 325. Însuși marele matematician Viete afirma că acest calendar „gregorian” (numit după papă) este nejustificat și neargumentat astronomic.
Datorită faptului că acest calendar schimbat ține cont numai de anul solar, lăsând celelalte două repere cerești și în principal luna, pe baza căruia s-a calculat Pascalia, lasă la o parte caracterul definitiv al Primului Sinod Ecumenic de la Niceea și calcă în picioarele așezămintele Sfinților Părinți.

În perioada anilor `20 la conducerea Bisericii Ortodoxe Române se afla Mitropolitul Primat Miron Cristea (1868-1939), unul din adepții noului calendar, care a prezentat în anul 1920 Sinodului BOR un program de reformare în 9 puncte, ce susţinea printre altele şi înlocuirea calendarului Iulian cu cel Gregorian. În urma congresului din 1923, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a acceptat deciziile acestuia şi în şedinţa sa din 31 octombrie 1923, a hotărât ca zi de aderare la stilul nou data de 1 octombrie 1924, zi ce s-a transformat automat în 14 octombrie.
Din acest moment a început starea de calvar a Bisericii Ortodoxe. Schimbarea calendarului s-a făcut prin înşelarea în masă a credincioşilor. Acţiunile au fost amplificate de organele de represiune alcătuite din membrii Statului care nu s-au dat înapoi de la nimic pentru a vedea toată Biserica reformată după calendarul nou.
Această schimbare a urmărit abaterea Bisericii strămoşeşti, întemeiată în ţară la noi prin Sfântul Apostol Andrei şi prin ucenicii acestuia, de la dreapta credinţă, schimbare bazată pe sofism care a apărut ca o simplă schimbare de calendar şi nu ca o renunţare a hotărârilor luate la Primul Sinod Ecumenic alcătuit de cei 318 Sfinţi Părinţi. S-a lucrat subtil şi nu s-a ţinut cont şi de reacţia masei de clerici şi de credincioşi care au fost puşi în faţa unui fapt împlinit fără ca să fie consultaţi. În toată ţara a fost provocat un freamăt prelung în rândul clericilor, călugărilor şi credincioşilor care au intrat de îndată în confuzie.

Una dintre întrebările pe care ni le poate adresa cineva este anume – de ce socotim calendarul bisericesc ca dogmă? Calendarul Iulian, nu face parte din dogmele Bisericii Ortodoxe, dar nerespectarea acestui calendar bisericesc, duce la greşeli în dogme şi canoane şi pune în pericol mântuirea creştinilor. Vom vedea câte inconveniente de ordin bisericesc găsim la cei ce au adoptat calendarul Gregorian.
Aplicarea calendarului Gregorian în viaţa bisericească nu a fost o simplă îndreptare a ceva ce era strâmb (incorect), ci o schimbare care nu a mai ţinut seama de hotărârile Sinodului I Ecumenic. Prin schimbarea calendarului s-a vrut să se demonstreze că se poate renunţa la unele dogme, care fac parte din tezaurul de principii imuabile ale Ortodoxiei bine păstrat din generaţie în generaţie, cu scopul de a slăbi credinţa strămoşească.
Revenim la problema serbării Sfintelor Paşti care este subiectul forte al acestei discuţii.
După cum am mai spus, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea s-a stabilit când şi cum trebuie sărbătorite Paştile şi anume:1- după echinocţiul de primăvară;2- în Duminica întâi de după lună plină;3- nici înainte de Paştile evreilor şi niciodată cu ei;4- iar dacă acea lună plină ar cădea Duminica, Paştile creştinesc să se prăznuiască Duminica următoare. Sărbătoarea Învierii Domnului poate cădea doar între 22 martie (inclusiv) scara de jos şi 25 aprilie (inclusiv) scara de sus. Iată însă că BOR, prin introducerea și folosirea Calendarului Gregorian, a reușit să serbeze Marele Praznic în anii 1926 și 1929 înaintea evreilor, gândindu-ne astfel că la ei Mântuitorul a înviat înainte să-și dea sufletul pentru omenire. LUCRU DE NEIMAGINAT!!! Dar abaterile continuă...
Voi încerca să demonstrez, bazat fiind pe scrierile Sfinților Părinți, că acest calendar introdus în România în 1924 este greșit și aici aduc ca dovezi următoarele canoane din Pidalion: Canonul 69 al Sfinţilor Apostoli spune în felul următor:
„Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau ipodiacon sau citeţ sau vrun cântăreţ, nu posteşte sfânta patruzecime a Paştilor(marele post), sau miercurea sau vinerea, să se caterisească; afară numai dacă ar fi împiedicat de slăbiciunea trupească; iar dacă ar fi laic să se afurisească.”11 În tâlcuirea acestui canon scrie că „în afară de Postul Paştilor, Biserica a mai rânduit şi postul Crăciunului, postul Sîn Petru(al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel) şi postul Sîntămăriei(al Adormirii Maicii Domnului) ca posturi mari, aşa încât cu al Sfintelor Paşti se numără patru posturi mari”
(Arhidiacon prof. dr. Ioan N. Floca „Canoanele Bisericii Ortodoxe Note şi comentarii”, 1992, pp.42-43). În acelaşi mod sună şi Canonul 19 al Sinodului al treilea local din Gangra: „Dacă vreunul dintre cei ce practică asceza, fără nevoie trupească, ar dispreţui şi ar dezlega posturile cele transmise îndeobşte şi care se păzesc de Biserică, având acela şi mintea întreagă, să fie anatema” (Ibidem, p. 203). Să vedem de ce am citat aceste Sfinte Canoane: în Penticostar la sfârşitul Duminicii Tuturor Sfinţilor, după această săptămână de harţi găsim aceiaşi învăţătură de tipic care ne spune: „La masă se face mângâierea fraţilor celor ce se gătesc spre nevoinţa postului, în seara acestei Duminici lăsându-se sec pentru postul Sfinţilor Apostoli.” („Penticostar. Adică Sfintele Slujbe de la Duminica Paştilor până la Duminica Tuturor Sfinţilor”, Ediţia a şaptea, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988, pp.345). Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli este una dintre cele cu dată fixă şi se serbează la data de 29 iunie. Biserica Oficială, mergând pe două calendare, iese din rânduiala pe care am prezentat-o mai sus, astfel încât Postul Sfinţilor Apostoli uneori este mai mic de opt zile, iar alteori dispare căzând după praznicul ce încununează acest post. Ne punem, întrebarea –cu ce drept s-a desfiinţat acest post căci s-ar dezlega la mâncare de dulce doar în caz de boală –conform canonului! Ce boală au avut clericii stilului nou? Sau mai bine zis schimbarea calendarului s-a făcut după o minte bolnavă şi o rânduială omenească şi nu după Dumnezeu. De exemplu, în anul 1956 şi respectiv 2002, „Sfinţii Apostoli” a căzut vineri în săptămâna de harţi de după Rusalii, înainte de lăsatul secului, aşa că în aceşti ani, au fost doar trei posturi în loc de patru aşa cum au rânduit Sfinţii Părinţi. Cum ne putem explica faptul că această sărbătoare a căzut înainte de postul premergător ei? Abia acum se vede ce „îndreptare” a calendarului s-a făcut în 1924! Discutând puţin anul 2002, vom vedea că evenimentele au fost aberante ca şi în celelalte cazuri de până acum. Să urmărim pe scurt ce s-a întâmplat şi ce măsuri au luat clericii de stil nou. Au organizat ei un post de trei zile în săptămâna de harţi de după Rusalii. Nu ne putem închipui cum au putut să gândească în acest fel.

Cu toate că lumea din România anului 1924 a fost înșelată masiv de către biserica oficială precum și de autoritățile statului cu privire la corectitudinea Calendarului Gregorian recent introdus, au existat și oameni care s-au opus cu vehemență primirii reformei și vă voi prezenta pe scurt istoria Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România.
O mare parte de credincioşi şi clerici care n-au acceptat stilul nou au fost din zona Moldovei şi s-au grupat în jurul ieromonahului Glicherie (Tănase), mai târziu Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, canonizat la 28 iunie 1999. Cei mai tari apărători ai Tradiţiei, care au rămas neclintiţi în hotărârea lor, au fost Ieromonahul Glicherie Tănase, care a predat cheile stăreţiei de la Procrov şi Ierodiaconul David Bidaşcu. Împreună au plecat din obşte şi după o şedere de un an de zile la Sfântul Munte Athos, au revenit în ţară, deoarece ştiau că aici credincioşii aveau nevoie de păstori adevăraţi. Îi chema aici, pământul strămoşesc, graiul sângelui ce avea să fie vărsat pe o nouă Golgotă.
Aşa a început organizarea Bisericii Ortodoxe din România după calendarul Vechi, în conformitate cu rânduiala Apostolică a Sfinţilor Părinţi. Sfântul Glicherie s-a născut
în Mihoveni, o comună de pe meleagurile Bucovinene, nu departe de Cetatea voievodală a Sucevei, într-o familie de săraci – fiu al lui Nicolaie Tănase şi al Rahilei Tănase, dar a rămas de mic fără părinți, fiind crescut și educat în spiritul creștinesc de bunicul său, Ilarion Tănase. În anul 1916 a mers la Mănăstirea Cetăţuia şi după doar 8 luni de ascultare, în ziua de 24 decembrie, fratele Gheorghe este tuns în monahism schimbându-i-se numele în Glicherie. Devenit stareţ, protosinghelul Daniil Ciubotariu, un evlavios călugăr care a fost mai târziu şi la mănăstirea Neamţ, a propus Mitropoliei să-l ridice pe monahul Glicherie la treapta de diaconie, lucru înfăptuit la data de 11 ianuarie 1918.În anul 1920, după încetarea războiului, stareţ la Cetăţuia era cuviosul Trifon Sturza. Acesta i-a dat părintelui Glicherie ascultarea de eclesiarh. După o nouă propunere din partea stareţului, a fost hirotonit preot la data de 29 iunie 1920 la Praznicul Sfinţilor Apostoli de către Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei.
Ci binecuvântare a slujit un an la marea lavră Neamţ, unde era fostul stareţ al Cetăţuiei – Daniil Ciubotaru iar apoi a fost adus din nou la Cetăţuia. În 1922 din ordinul Mitropoliei a fost adus la catedrala mitropolitană unde a slujit un an, iar mai apoi la intervenţia stareţului de la Neamţ, Daniil Ciubotaru , a fost numit de către mitropolie ca egumen al schitului Procrov.
Pentru conducerea schitului i s-a dat cuviosului ca ajutor, un ierodiacon – David Bidaşcu – din mănăstirea Neamţ. Prin osârdia acestora, Procrovul a avut parte de o reînnoire atât cu privire la viaţa monahală cât şi la cele materiale.
Din anul 1924, vieţuitorii schitului Procrov au avut parte de suferinţe şi încercări, pentru că a ajuns şi la ei ordinul ca ziua de 1 octombrie să devină 14. Dacă la început în 1922, când a fost numit stareţ părintele Glicherie, în Procrov se aflau doar 3 călugări, acum obştea s-a înmulţit şi se numărau 12 monahi care au considerat reforma ca fiind bună pentru astronomie dar nu şi pentru Biserica Ortodoxă. Aşadar schitul Procrov a continuat a sluji tot după calendarul vechi – Iulian hotărând ca unii monahi să caute materiale specializate prin care să demonstreze că acest calendar Gregorian nu este decât un fals.După hotărârea Sfântului Sinod de a prăznui Sfintele Paşti odată cu catolicii, cuviosul Glicherie împreună cu ierodiaconul David au hotărât să părăsească Procrovul. Vlădica Nicodim Munteanu (fost Arhiepiscop al Chişinăului şi care era în acel moment stareţ al lavrei Neamţ) auzind despre dorinţa celor doi, de a părăsi Procrovul, l-a chemat pe ieromonahul Glicherie şi l-a îndemnat să primească noul calendar oferindu-i în schimb stăreţia celuilalt schit, care aparţinea de mănăstirea Neamţ, Vovidenia.
Cuviosul Glicherie nu a acceptat şi împreună cu David Bidaşcu au considerat că cinstea şi rangurile pământeşti au depărtat pe mulţi de la credinţă şi amândoi au plecat, cu durere în suflete, pornind spre munţi prin desişurile pădurii. Au umblat pe cărări necunoscute până ce au ajuns la Râpa lui Coroi, aproape de schitul Sihla, unde s-au stabilit la data de 18 noiembrie 1925. În 1927 s-au dus la Sfântul Munte Athos şi au stat aici până pe data de 14 septembrie 1928. Însă Biserica de Stil Vechi nu ar fi rezistat fără prezența unui episcop, care să hirotonească slujitori ai Domnului. Iată că acest episcop care a revigorat Biserica Ortodoxă de Stil Vechi s-a dovedit a fi PS Galaction Cordun. Acest om s-a opus vehement schimbării calendarului, dar aparent a acceptat schisma ca mai apoi să folosească acest lucru în favoarea ortodocșilor dreptslăvitori. A fost deci hirotonit arhiereu în ziua de 31 martie 1935, de către PP. SS. Episcopi: Vartolomeu al Râmnicului Noului Severin, Gherontie al Constanţei şi Policarp al episcopiei misionare, primind titlul de „Craioveanul”. În anul 1947 s-au început lucrările de construcţie a Mănăstirii Slătioara şi în acelaşi an, a fost trimisă o delegaţie la Bucureşti care l-a contactat pe P.S. Galaction şi i-a cerut acestuia să devină conducătorul spiritual al Bisericii Ortodoxe Tradiţionale de Răsărit(denumirea oficială de atunci). Au stabilit împreună ca acesta să vină în anul 1955, când lucrările de la Slătioara vor fi finalizate, pentru a putea acorda Preasfinţitului spaţiu de cazare şi condiţii normale de desfăşurare a acţiunilor pe care trebuia să le însuşească. Prezenţa unui episcop era absolut necesară pentru Biserică, întrucât avea nevoie de clerici.
Cuviosul Glicherie a trimis din nou o delegaţie la Bucureşti compusă din părintele Dionisie Hugeanu, Evloghie Oţa şi Silvestru Onofrei, care au fost primiţi cu bucurie de către Arhiereu. „În ziua de 21 mai 1955, dimineaţa, în sunetul clopotelor, cel ce avea să devină primul Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, Galaction Cordun, a sosit în Mănăstirea Slătioara, fiind primit cu Evanghelia de către Ieroschimonahul Glicherie, Ierodiaconul David, stareţul mănăstirii, împreună cu obştea şi tot poporul”. Mulţimea murmura strigăte cu lacrimi în ochi: „Vrednic este…” Erau clipe de bucurie imensă; sosise în mijlocul acestora, care erau parcă neîncrezători de ceea ce vedeau, trimisul care trebuia să ridice în viaţa cultului noi ramuri ale clerului acestei Biserici prigonite şi mult încercate de atâţia zeci de ani. A fost însă arestat și a fost dus la Cernica cu domiciliu obligatoriu, dar asta nu l-a împiedicat să hirotonească episcopi și preoți. Astfel că, în toamna anului 1956 P.S. Galaction a hirotonit episcop pe Ieromonahul Evloghie Oţa şi împreună au hirotonit pe P.S. Meftodie Merinache, precum şi alţi preoţi şi diaconi. Mitropolitul Galaction, i-a hirotonit întru Episcopi pe cei doi dar le-a zis să-l aducă pe Arhimandritul Glicherie să-l hirotonească şi el le va fi lor Mitropolit şi conducător spiritual. Sarcina a fost îndeplinită de părintele Agatanghel Butnaru care îl mai vizitase pe cuvios la Răchitoasa. La 17/30 noiembrie 1956 cuviosul Glicherie a fost adus la biserica din Moara Domnească, ascuns într-un camion, şi a fost hirotonit episcop, după care s-a întors la Slătioara. Se pune acum întrebarea: cum s-a putut face o hirotonie de arhiereu de către un singur episcop? Iată că Sfinții Apostoli au lăsat canon (primul Canon Apostolic) care îndreptățește continuatea apostolică a Bisericii „stiliste”, iar aici aduc în discuție doar ultima parte: Iar rânduirile Apostolilor poruncesc cum că, cel ce săva hirotonisi de un Episcop săse caterisească, împreună cu cel ce lau hirotonisit, afară numai, dacă dupre nevoie de goană, ori altă oare carea pricină, nu pot mulţi asă aduna, şi cu alegerea acestora săva hirotonisi de unul. Precum Sidirie sau hirotonisit Episcop Pavlevischi, dupre Sinesie, nu de trei, ci de un Episcop – de Filon, pentru că nu putea Episcopii asă înfăţişa în vremile acelea.” (Ieromonah Feofan, monah Cleopa Tipo „Pidalion”, Tipărit în Sfânta Mănăstire Neamţ, 1844, Cu binecuvântarea Episcopului Meletie, În zilele lui Mihail Grigorie Sturza, fila 1). Asftel s-a reușit păstrarea apostolicității Bisericii, fără a călca în picioare cele ce au fost rânduite de Sfântul Duh, prin graiurile Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți.

După Revoluția sângeroasă din 1989, BOSVR se bucură de libertate deplină și a înflorit spre slava și cinstea Sfintei Treimi. Astfel, Sfântul Sinod este condus de IPS Arhiepiscop și Mitropolit Vlasie Mogârzan și de alți 10 episcopi: Demosten Nemțeanul, Ghenadie Băcăoanul, Sofronie Suceveanul, Teodosie Brașoveanul, Iosif Botoșăneanul, Flavian Ilfoveanul, Antonie Ploieșteanul, Glicherie Ieșeanul, Dionisie Gălățeanul și Evloghie Sibianul și păstrăm comuniune liturgică deplină cu grecii ce aparțin Sinodului în Rezistență, condus de IPS Arhiepiscop și Mitropolit Kiprian de Oropos și Filii, precum și cu membrii Bisericii de Stil Vechi din Bulgaria, păstorită de PS Arhiepiscop Fotie de Triadița, dar și cu Biserica Rusă din diaspora, care nu a făcut unirea cu Rusia. Dumnezeu să ne ajute și să ne mântuiască pe toți, Amin!